Islamiștii fundamentaliști cuceresc Egiptul

În Egipt, primele alegeri libere, după mai bine de o jumătate de secol, oferă electoratului două opțiuni cu posibile repercusiuni periculoase. Egiptenii vor alege, la mijlocul lunii iunie, între reprezentantul unui partid fundamentalist islamic și unul care evocă regimul dictatorial al lui Hosni Moubarak.

Posterele de campanie ale celor doi candidați rămași în cursa pentru președinția Egiptului: Ahmed Shafiq (stânga) și Mohammed Morsi (dreapta)

După primul tur de scrutin din 23-24 mai, din cei 13 candidați înscriși în cursa prezidențială au mai rămas Mohammed Morsi, propulsat de islamiștii de la Frăția Musulmană, și Ahmed Shafiq, fost ministru al Aviației Civile și ultimul premier numit de președintele alungat de la putere de mișcările populare de anul trecut. Marele învins pare să fie Hamdeen Sabahi, candidat al „stângii”, clasat pe locul al treilea. Avocatul acestuia, Essam El-Islamboly, a declarat că va cere suspendarea alegerilor prezidențiale, până când procurorul general va cerceta afirmațiile unui polițist, potrivit căruia ministrul egiptean de Interne ar fi alocat, ilegal, 900.000 de voturi lui Shafiq. De asemenea, el solicită ca runda decisivă a „prezidențialelor” să aibă loc abia după ce Curtea Constituțională se va pronunța asupra statutului de candidat al lui Ahmed Shafiq; în luna aprilie, Comitetul electoral i-a aplicat acestuia interdicția de a candida, revenind ulterior asupra deciziei, în ciuda legii încă în vigoare, care prevede că înalții demnitari ai regimului Moubarak nu mai pot ocupa funcții în aparatul de stat. În orice caz, candidatul Frăției Musulmane pare să aibă cele mai mari șanse, deoarece islamiștii beneficiază de potențialul sprijin al alegătorilor lui Abdel Moneim Aboul Fotouh, fost lider al Frăției, care a părăsit organizația pentru a candida independent la președinție.

Până la runda finală din 16-17 iunie, egiptenii trebuie să aleagă între Shafiq, politicianul de 70 de ani, care ar putea face uitate speranțele de democrație trezite de mișcările populare de anul trecut, și Morsi, promotorul ideii unei republici conduse după preceptele islamismului fundamentalist.

Din clandestinitate, la conducerea statului

Frăția Musulmană a organizat, sâmbătă, o întâlnire televizată între mai mulți candidați la președinție, printre care și Sabahi, dar acesta din urmă a refuzat să participe. După reuniune, Morsi a declarat că gruparea din care face parte va respecta principiile democratice, iar alegerea sa în funcția supremă în stat este singura posibilitate de a-l împiedica pe Ahmed Shafiq să recreeze regimul Moubarak. „Suntem siguri că cei care au mai rămas din guvernul dictatorului și din banda sa vor cădea la pământ și vor ajunge în coșul de gunoi al istoriei”, a afirmat candidatul islamist. Un limbaj asemănător a folosit și rivalul său. „Cei care încă mai visează și cei furioși, ambițioșii și cei descurajați, șomerii și salariații, musulmanii, copții, islamiștii fundamentaliști, liberalii și cei de stânga, toți trebuie să se unească”, a spus Ahmed Shafiq, în cursul unei conferințe de presă.

Deocamdată, analiștii politici arabi estimează că Mohammed Morsi, care a obținut peste 30% din voturi, față ce cele aproximativ 20 de procente ale lui Shafiq, are prima șansă. Cu atât mai mult cu cât Partidul Libertății și Dreptății, aripa politică a Frăției Musulmane, a învins detașat în alegerile parlamentare din noiembrie 2011-ianuarie 2012, ocupând 235 de fotolii în Legislativul egiptean. Interzisă timp de 30 de ani, în timpul regimului lui Hosni Moubarak și silită să se refugieze în alte state din Orientul Mijlociu, ca Siria sau Iordania, organizația a reintrat în legalitate în iunie 2011, după înlăturarea dictatorului egiptean. Campania politică desfășurată în zonele rurale și în mediile defavorizate a creat premizele victoriei în alegerile generale și constituie argumentul principal al plasării lui Morsi ca favorit pentru funcția de președinte al țării.

În țară, situația se menține incertă. Militarii, care au preluat puterea după demisia lui Moubarak, au promis că, până la 1 iulie, vor accepta noul președinte ales, dar până acum au tergiversat promulgarea unei noi Constituții din dorința ca în legea fundamentală să fie consacrate drepturi speciale pentru „casta” lor. În aceste condiții, la preluarea funcției, președintele statului nu va cunoaște cu exactitate care îi sunt prerogativele sau cele ale Legislativului și ale guvernului.

„Primăvara arabă”, o trambulină pentru islamiștii conservatori

Salutată de întreaga comunitate internațională și chiar sprijinită activ de unele state occidentale, mișcarea populară care a cuprins, treptat, lumea musulmană a avut rezultate neașteptate. În Tunisia, prima țară care, în ianuarie 2011, și-a alungat „cârmuitorul”, pe Zine El Abidine Ben Ali, tranziția a fost mai ușoară. După alegerile generale din octombrie, conducerea a fost preluată de o coaliție având în frunte partidul islamist conservator Ennahda, victorios în alegeri, aliat cu două partide de orientare liberală. Tradițiile laice ale țării i-au obligat pe învingători să adopte o politică moderată și să nu pună la baza noii constituții legea islamică. Totuși, cercurile laice tunisiene se tem ca, în timp, fundamentaliștii din Ennahda să nu prindă tot mai multă putere.

Aceleași mișcări pro-democratice s-au transformat într-o tragedie în Siria, unde protestele de stradă împotriva președintelui Bashar al-Assad au degenerat într-o adevărată baie de sânge, ducând țara în pragul războiului civil. Conflictul a căpătat o dimensiune sectară, mulți opozanți din cadrul majorității sunnite, aliați cu dezertori din rândul armatei guvernamentale, răspunzând cu armele încercărilor clasei conducătoare șiite de a înăbuși demonstrațiile populare. Până acum, peste 9.000 de persoane au murit în acest conflict, în care opoziția este sprijinită de statele occidentale, în timp ce președintele în exercițiu se bucură de „bunăvoința” Rusiei și a Chinei.

Confruntarea din Siria riscă să devină o repetare a „episodului Libia”, când forțele NATO și-au depășit considerabil atribuțiile conferite de rezoluția ONU. Loviturile aeriene și blocada navală instituită de forțele armate ale Alianței Nord-Atlantice au dus la înlăturarea lui Moammar Gadhafi și, ulterior, la uciderea acestuia. Estul țării, de unde a pornit revolta, face în prezent demersuri pentru declararea autonomiei, Consiliul Național de Tranziție este absolut incapabil să gestioneze problemele cu care se confruntă Libia, iar singurele speranțe în atingerea unei relative stabilități sunt alegerile din acest an și redactarea unei noi constituții. Deocamdată, singurele care au avut de câștigat au fost companiile statelor occidentale, beneficiare ale unor profitabile contracte în reconstrucția țării și în domeniul exploatării petrolului libian.

Și în Yemen, după mai bune de un an de proteste, situația nu s-a îmbunătățit semnificativ. Părăsit de majoritatea aliaților săi și cu armata trecând de partea opoziției, președintele Ali Abdullah Saleh a fost silit să demisioneze, în februarie a.c. Locul său a fost luat de vice-președintele Mansour Hadi, dar fiul și nepotul lui Saleh continuă să conducă unități de elită ale armatei yemenite, în timp ce personalități rămase loiale fostului președinte ocupă funcții în noul guvern.

Demonstrațiile anti-totalitare care au incendiat lumea arabă sunt, în majoritatea cazurilor însoțite de componente sectare. Dacă nordul Orientului Mijlociu este stăpânit de o oligarhie șiită, dominând o majoritate sunnită, în sud, sprijiniți de monarhia saudită, sunniții fac legea. Pe acest fundal, mișcările pro-democratice capătă o tentă religioasă, care favorizează răspândirea islamismului fundamentalist.

Dan Papij